Skip to content

Vârf de munte

Martie 11 2010

Provocarea status-qvo-ului, împingerea limitelor, punerea sub semnul întrebării a lucruilor percepute normal ca normale, respingerea autorităţii, nu sunt caracteristici des întâlnite, sau dezirabile de către marea majoritate, cred eu. Mai degrabă, sunt un mod de a fi decât o metodă de a face. De obicei, confortul primează, și nu prespune felul de a fi descris mai devreme. Focusul majorității nu e să mişte ceva, ci doar să păstreze lucrurile aşa cum sunt.

După mine, unul dintre cele mai importante motive pentru care status-qvo-ul se păstrează este dilema de a da o certitune pe ceva ce poate fi. Astfel, se blochează inconştient, din start, dorinţa de a schimba lucrurile, de a experimenta, de a îți extinde zona de confort.

Să împingi limitele este riscant, să nu accepți anumite lucruri așa cum sunt acum, să începi ceva nou de la zero, sau, uneori, să ștergi dintr-o mișcare tot ce ai făcut în câțiva ani nu e aşa de uşor cum pare. Riscurile sunt, de obicei, de la mari în sus. Prin tot ceea ce faci tu, la un nivel individual în esență, ai de luptat cu un mental colectiv. Iar cimitirul e plin de elefanţi morţi.

Colectivul mental dintr-un individ este greu de schimbat. Da, îl poţi peria uşor şi superficial pe subiectul de auto-dezvoltare, deoarece a discuta despre un subiect e întotdeauna mai uşor decât a face. Întotdeauna va fi mai uşor să discuţi despre fotbal decât să îl practici. A te declara pro, şi interesat de un subiect – fără a face ceva concret, este o modă care probabil izvorăşte din dorinţa patologică a individului de a da bine. Până la urmă, trăim într-o societate ca şi formă de organizare a vieţii, şi acceptul celorlalţi face parte din jocul de auto-validare al fiecăruia. E  uşor să abordezi superficialul ca fiind esenţial. La urma urmei, există până şi un mod de a te preface că eşti prefăcut*.

Cine a experimentat pe pielea lui ce înseamnă modul ăsta de auto-dezvoltare descris în primul paragraf, a experimentat si o serie de lucruri nu se spun de obicei. Printre ele sunt dramele personale, relaţiile ratate, prietenii pierduţi, şocul realizării că nu prea poţi controla foarte multe lucruri, eşecurile, nopțile pierdute,  instabilitatea, falimentul, izolarea socială, desconsiderarea bazată pe simplul fapt că ai curajul să ai o părere proprie – și nu una de turmă, conștientizarea nivelului propriu de incompetenţă, stresul, anxietatea. Dacă sunt și unii care nu au trecut prin o parte din cele descrise mai sus, mă bucur pentru ei. (Beneficiile nu le mai enumăr, căci se pare că le ştim cu toţii, prea sunt publicate peste tot).

De obicei, cred eu, numitorul comun (inconștient?) al persoanelor care caută situaţiile de auto-dezvoltare este micşorarea distanţei dintre tine şi tine însuţi**. Ori, odată ajuns în situaţia respectivă  – tu cu tine însuti, e destul de greu să te uiţi la tine şi să admiţi că, uneori, e ceva putred în Danemarca. E cu atât mai greu cu cât ești chiar tu cel care strigă că „regele e gol”. Şi devine şi mai dureros în momentul în care descoperi că, de cele mai multe ori, percepţia proprie alterată despre situațiile de viaţă prin care treci este şi cauza problemelor pe care le ai.

De-asta, nu mă aştept ca persoanele preocupate de menţinerea stării de fapt sa iasa din bancul de pinguini din care fac parte, și să schimbe ceva la ei, din proprie inițiativă . Căci schimbarea, de obicei, se petrece în momentul în care dai de o situaţie în care tu, personal, ai parte de un factor puternic, extern sau intern, care te mişcă, cu sau fără voia ta. E destul de greu pentru cineva care are ca reper status-qvo-ul să facă tranziţia în paradigma guvernată de principiul perpetuum mobile.

Eu privesc autodezvoltarea ca pe un vârf de munte pe care vrei să ajungi: drumul e sinuos, uneori treci pe lângă prăpăstii, uneori mergi fără coarda de siguranță, te abați de la poteca știută, e nevoie să te motivezi singur, iar alteori îți vine pur și simplu să abandonezi. Când ajungi în sfârșit sus, pe creastă, vezi un peisaj mișto, vezi cărarea pe care ai mers, și , dacă ai și puțin noroc, vezi și urmele pe care le-ai lăsat. Și mai vezi ceva: alte vârfuri de munte.

După care, tragi o gură de aer curat și proaspăt, îți faci curaj, și o iei de la capăt, căci alte vârfuri de munte te așteaptă. Așa că, până la urmă, singura întrebare care rămâne din tot puseul acesta de mai sus, este: Tu, către ce vârf de munte te îndrepți acum?

–––––––––-

* Henry Fielding. Mai multe vorbe despre vorbe și comportamente aici. (și, nu, nu i-am citit nici măcar o operă)

** Valeriu Butulescu. (nici de-ale lui :))

*** Sursă poză: yuan2003, via flickr.

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: