Skip to content

Sistemul care se auto-alimentează

Februarie 8 2010

Angajatorii se plâng că angajaţii lor proaspăt ieşiţi de pe băncile facultătii nu sunt pro-activi, că nu au cunoştinţe minime de economie de piaţă, că nu ştiu la ce sunt buni. Şi lista poate continua. Întrebarea mea este: de ce ne aşteptăm ca angajaţii să fie pro-activi, să pună întrebări, să cerceteze, când în educaţie se aplică sistemul „Profesorul întreabă, elevul răspunde”?.

Dacă omul acela a fost condiţionat să fie reactiv timp de 15-16 ani de educaţie formală (incluzând aici şi facultatea), chiar e normal să avem aşteptări ca el să provoace într-un mod civilizat autoritatea? Chiar mă pot aştepta ca el să încerce lucruri noi, să îşi asume riscuri?

De ce ne mirăm când întâlnim angajaţi care nu au cunoştinţe economice, sau care nu îşi ştiu punctele forte? Cumva toate instituţiile de învăţământ pe care le avem au în curricula de cursuri „Economie de piaţă – noţiuni de bază”? Cumva avem psihologi, consilieri sau profesori care să îi ajute să descopere la ce sunt buni şi să îi încurajeze să lucreze pentru ca să îşi transforme un talent într-o abilitate?

Din pacate, sarcina asta cade doar pe părinţi. Zic din păcate, pentru că şi ei au lucrurile lor de făcut, şi nu cred că s-ar supăra dacă ar primi un ajutor de calitate. Ei sunt nevoiţi să modeleze nu doar caracterul ci şi abilităţile odraslelor, lucru pentru care deja contribuie financiar – sistemul public de învăţământ. Sau, de ce l-am creat pe acesta din urmă? Ca să am o generaţie care ştie limite şi integrale, dar care nu ştie să citească un contract sau să completeze o factură? În contextul în care se presupune că generaţiile următoare ar trebui să aducă valoare, nu prea văd că se întâmplă lucrul acesta.

Contribuim la un buget pentru învăţământ. Ce-ar fi dacă, din aceste fonduri, am pune o sumă  – mică pentru început – la dispoziţia celor care vor şi au competenţele necesare să creeze o altfel de şcoală. De preferintă, una gimnazială în care, începând de pe la vreo 14 ani şi terminând la 18 ani, să se studieze economie de bază, legislaţie şi contracte, fizică şi chimie practică, muzică, matematică aplicată în economie, literatură şi filosofie, teatru, tâmplărie şi ce altceva mai considerăm util şi în beneficiul elevilor. La naiba, de ce nu i-am întreba chiar pe ei ce vor să studieze şi cum vor să studieze?

În exemplul de mai sus, eu văd ca profesori oameni care iubesc pedagogia şi sunt oameni de afaceri (economie), producători şi artişti (muzică şi alte arte), actori şi regizori (cinematografie), scriitori şi jurnalişti (literatură şi jurnalism), mecanici auto. La economie, de exemplu, s-ar putea studia subiecte de genul buget, marjă de profit, investiţii şi împrumuturi, metode de economisire.

Revenind la sistemul educaţional din România din ziua de astăzi, pur şi simplu, e marcat de prea multă pasivitate şi convenţionalism pe de o parte – elevii, şi de ierarhizare şi standardizare – profesorii. Astfel, ajungi să fii condiţionat de acest sistem, ajungi să fii reactiv. Prin limitarea accesului la educaţie şi rigidizarea lui, generaţiile care vin după noi sunt mai uşor manipulabile, generic vorbind.

Ce e interesant de observat e că acest sistemul educaţional se auto-alimentează. Dacă profesorii promovează paradigma „Profesorul întreabă, elevul răspunde”, profesorii devin autorităţi de neclintit şi elevii răspund prin pasivitate şi conformitate. Cei care „sfidează” autoritatea devin paria şi sunt marginalizaţi. Iar în final, tot noi ne mirăm că proaspeţii absolvenţi de facultate, cei pe care ne bazăm să ne dezvolte economia şi să ne ridice standardul de viaţă, sunt apatici şi nepregătiţi pentru a face faţă unui mediu atât de complex şi competitiv.

Îmi aduc aminte cu plăcere de un singur profesor din facultate. Înainte să începem cursul, în primele două ore de introducere, ne-a dat materialul pe tot semestrul, şi ne-a spus cum se va desfăşura cursul. Apoi, înainte de a începe fiecare curs, un asociat de-al lui venea şi instala un video-proiector în sală. Apropos, a fost singurul profesor văzut de mine în 5 (cinci) ani de facultate care a venit cu video-proiectorul la curs. Şi stiţi cum se desfăşura cursul? Responsabilitatea noastră era să citim partea teoretică înainte de ore, iar la curs să discutăm ce nelămuriri aveam, să îi adresăm întrebări şi să analizăm situaţiile teoretice mai interesante. Niciodată nu a venit în sală, s-a întors cu spatele la noi şi s-a apucat să scrie pe tablă, sau s-a aşezat la catedră şi a început să dicteze. Şi ghici ce? Cred că 90% dintre studenţi îl urau din suflet, pentru că, de, nu se comporta cum se aşteptau ei să se comporte.

Omul ne scosese din paradigma „Profesorul întreabă, elevul răspunde”, şi ne făcuse responsabili de propria învăţare. Deja deveniserăm parteneri în procesul de învăţare, şi, chiar dacă nu venea la curs (lucru pe care l-a făcut de altfel des spre sfârşitul semestrului), eram capabili să evoluăm şi să învăţăm singuri. Îmi aduc aminte că odată a întârziat la un curs, şi că în momentul în care a intrat în sală, noi eram la tablă şi ne certam de zor pe un subiect legat de curs. Deja învăţam fără ca el să fie acolo!

Ne scosese din sistemul acesta educaţional care se auto-alimenta şi ne arătase că se poate şi altfel. Ce să-i faci, omul prefera să ne pună să gândim. Până la urmă, cred că scopul educaţiei este să înveţi să gândeşti şi să pui întrebări, atunci când cauţi răspunsuri – nu să stai şi să aştepţi să ţi le ofere cineva sau ceva.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: