Psihologia experimentală contraatacă

Cred că sunt vreo patru ani de când m-am disociat, contra-intuitiv, de o idee din psihologie care pare foarte evidentă și banală, un soi de doooooohhhh: mediul (inclusiv părinții) influențează considerabil personalitatea adultă a progeniturilor. Fiind sceptic din fire, faptul că ideea respectivă este tratată ca un postulat mi s-a părut oarecum curioasă pentru o știință care (atenție ironie fină) încurajează experimentele.

Fără să mă laud pot spune că am părăsit ideea fără a avea un substitut clar în minte, și cuprins de modestie declar că motivele sunt relativ ordinare: mi s-a părut ciudat că orice aș fi făcut putea fi explicat printr-o întâmplare din copilărie, sau că orice somatizare ascunde o problemă în scufiță.

Cum adică bre, știința care propune trăitul aici-și-acum se ancorează intenționat în trecut? (a doua ironie fină). Sau, mai pe direct așa, nu vi se pare cam ciudat că de vină pentru problemele voastre sunt părinții și mediul în care ați copilărit? Chiar așa, scuze ridicate la fileu și niciun semn de întrebare (=responsabilitate)?

Așa că toate ca toate, dar postulatul ăsta romantic a picat ca un bolovan direct în fundul lacului, și ținând cont că avem și referințe pentru cei interesați de aspectul practic al acestei descoperiri, vă invit să le descoperiți lecturând acest articol care analizează și explică mai frumos decât mine diversele fațete ale acestei descoperiri. (site-ul sursă este http://www.adrian-nuta.ro).